Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.
Din vremuri stravechi
In numeroase culturi si religii sunt mentionate manifestari demonice asupra fiintelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinte cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau ca toate bolile trupului si ale mintii sunt cauzate de niste „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele mortilor care salasuiau in Infern, reprezentand, dupa credinta sumeriana, doar o jumatate a unei persoane decedate, cealalta fiind „adda” (corpul). „Adda” era deseori ingropat sub podeaua casei familiei, timp in care spiritul se despartea de corp si cobora in lumea de dincolo.
Puterea unui astfel de gid-dim statea in realizarile din timpul vietii si in numarul de fii pe care raposatul ii avea. Spiritele se puteau intoarce in lumea celor vii pentru a-i bantui si pedepsi pe nesabuitii care lasau persoanele decedate neingropate sau daca nu li se cinstea memoria.
Romanii credeau ca nu doar fiintele umane puteau fi posedate, ci si animalele, plantele, chiar si obiectele neinsufletite. In secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o calugarita posedata de un demon care intrase in corpul sau prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mancase.
Conceptul de „influenta demonica” in crestinism se aseamana cu cel evreiesc. In Noul Testament sunt descrise episoade in care Iisus intalneste persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entitatilor malefice din corpurile posedatilor.
Diagnosticul religios
Mai tarziu, in Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie si oricine avea manifestari ciudate era suspectat de a fi influentat de spirite malefice. Diavolul sau servitorii sai erau denumiti „energumenus”, in timp ce posedatilor li se spunea „energumen”. Se intocmise chiar si o lista a simptomelor prin care se putea recunoaste o persoana posedata de spirite malefice, printre care:
* abilitatea de a blasfema in alte limbi decat acelea cunoscute de persoana in cauza;
* abilitatea de a citi gandurile altora si de a dezvalui intamplari ce urmau sa aiba loc;
* forta fizica supraomeneasca;
* abilitatea de a voma orice obiect / mancare inghitit de posedat;
* teama / repulsia fata de obiectele sfinte;
* inabilitatea persoanei de a pronunta numele lui Cristos.
In practica, era de ajuns ca o persoana sa manifeste doar unul dintre aceste simptome pentru a fi etichetat drept posedat. Era cunoscut faptul ca persoanele banuite de aceasta „maladie” aveau un aspect respingator, priviri incruntate, buze vinete, corpul le tremura in permanenta, iar atunci cand vorbeau limba le iesea din gura neobisnuit de mult si vorbele contineau insulte si blasfemii la adresa divinitatii. De asemenea, erau capabili sa imite sunetele emise de animale si sa aiba o tonalitate a vocii neobisnuita timbrului lor vocal. Posedarea se manifesta in doua etape distincte: una de calm si una de criza. Stadiul crizei se manifesta prin contorsiuni, izbucniri de furie, cuvinte vulgare si blasfemii. In timpul perioadei de calm, totul este, in mare, uitat, iar comportamentul revine la normal, chiar pana la piosenie.
In aceasta perioada, crestinii au cunoscut o apropiere fara precedent de religie, fiind tematori fata de Diavol. Credinta populara era ca intre Dumnezeu si Satana se poarta un razboi continuu pentru sufletele muritorilor. Credinciosii erau convinsi ca posedarea se putea infaptui pe doua cai. Fie spiritele intrau direct in corpul victimei, fie entitatea era trimisa de o alta persoana cu ajutorul fortelor intunericului.
Oamenii credeau ca Dumnezeu permitea Satanei sa-i testeze cu ispite si greutati, bazandu-se pe pilda lui Iov. De fiecare data cand se intampla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii cautau o vrajitoare pe care sa dea vina. Urmarea era ca aceasta, vinovata sau nu, era arsa pe rug. Multe vaduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietatile lor si arse, fiind declarate vrajitoare.
Contraofensiva: Exorcizarea
Exorcismul este un ritual religios care are ca scop final expulzarea unei entitati malefice dintr-o fiinta vie. Aceasta practica este probabil universala: in momentul in care oamenii au imbratisat credinta si s-au inchinat unui dumnezeu, au recunoscut prin acest act si existenta raului, reprezentat de diavoli si demoni. Prin urmare, practica exorcismului a aparut in sanul societatilor primitive, ca o metoda de indepartare a posesiei diavolice. Sub aceasta forma este regasita si in samanismul caucazian, ritualurile africane si in practiciile vodoo. Exorcismul va fi institutionalizat in crestinismul catolic, in mod special in Evul mediu, fiind practicat pana in mai putin credulele timpuri moderne, atat la nivel simbolic, cat si la un nivel practic.
Intr-o forma mult mai simpla, exorcizarea este practicata in cadrul ritualului botezului, insa functia sa este mai degraba simbolica. In ceea ce priveste exorcizarea canonica, aceasta nu poate fi efectuata decat de catre un preot exorcist si numai cu permisiunea unui episcop. Lasand la o parte semnificatia sa teologica sau culturala, ca si alte fenomene parapsihologice care ii pot fi asociate, criza posedarii poate fi usor confundata cu una de isterie, spasmofilie sau cu starea de transa. Pentru teologii catolici, diagnosticul diferentiat intre boala mentala si posedarea diabolica a fost pus pentru o lunga perioada de timp pe seama fenomenelor paranormale.
Un caz concret
Cazul tinerei Annelise Michel (21.sep.1952 – 01.jul. 1976) a produs multa valva la vremea respectiva si a inspirat ulterior realizarea filmelor „Exorcizarea lui Emily Rose” (2005) si „Requiem” (2006). Annelise a trait in Germania la jumatatea secolului trecut, fiind nascuta intr-o familie extrem de religioasa. La varsta de 16 ani a fost diagnosticata cu epilepsie la clinica de psihiatrie din Wurzburg, suferind de tulburari mentale severe datorate unui ritual de exorcizare.
Dupa o perioada petrecuta in spitalul de psihiatrie, starea Annelisei nu s-a imbunatatit, ci dimpotriva, au aparut si starile de depresie. Concentrandu-si viata in jurul spiritului bisericesc, a inceput sa creada ca starea ei era datorata posedarii demonice. Tratamentul medical indelungat pe care-l urmase nu daduse nici un rezultat, starea inrautatindu-se cu fiecare zi, ba mai mult, devenise intoleranta la obiectele sfinte. Vazand ca medicina conventionala nu daduse deloc rezultate, Annelise a devenit tot mai ferma in convingerile sale ca maladia de care suferea era de natura spirituala, dar totusi a inceput tratamentul cu medicamente psihotropice. In acest timp, parintii au apelat la mai multi preoti locali in vederea efectuarii unui ritual de exorcizare. Dupa multe refuzuri, ritualul a fost acceptat de catre episcopul Josef Stangl in septembrie 1975.
Episcopul i-a desemnat pe preotii Arnold Renz si Ernst Alt sa infaptuiasca exorcizarea. Procedeul a durat 11 luni si s-a tinut in secret in camera Annelisei, iar de-a lungul sau tratamentul medicamentos a fost intrerupt. Vocile din interiorul posedatei sustineau ca demonii care o chinuiau erau Iuda Iscariotul, Cain, Nero, Adolf Hitler, Valentin Fleischmann (un calugar din sec XVI cazut in dizgratie) si Lucifer insusi. Pe 1 iulie 1976, Annelise Michel a murit in somn, lucru pe care, de altfel, ea il prezisese cu exactitate. Potrivit autopsiei, decesul a fost cauzat de malnutritia si deshidratarea din timpul celor 11 luni de exorcizare, iar vinovatii (preotii si parintii Annelisei) au fost judecati si condamnati. Astazi, mormantul Annelisei Michel din Klingenberg am Main reprezinta un loc de pelerinaj pentru multi catolici, convinsi ca aceasta a suferit extrem de mult pentru a ajuta sufletele din Purgatoriu.
Demonii contemporani
Credinta in posibilitatea posedarii demonice a inceput sa paleasca in momentul in care si-a facut aparitia medicina moderna. Ceea ce inainte se credea a fi controlul individului de catre un spirit, de obicei malefic, este acum interpretat ca fiind una din numeroasele forme ale tulburarilor mentale, lesne de explicat prin prisma activitatii sistemului nervos. Dar, cu toate ca orice tip de comportament este coordonat de creier, neurologia si neurochimia nu au descoperit toate raspunsurile la asa-zisele cazuri de posedare.
O persoana posedata era descrisa ca suferind de diferite boli sau malformatii, izbucniri violente (fizice si verbale), vulgaritate, cu porniri de auto-mutilare si spasme, abilitatea de a vorbi limbi necunoscute ei in mod normal si repulsia fata de obiectele si simbolurile religioase.
In ciuda acestei descrieri, dezvoltarea medicinei si a psihologiei a dus catre alte diagnostice decat cel al posedarii, explicatia aflandu-se in functionarea anormala a creierului si a sistemului nervos. Exista multe tulburari care se confunda cu prezenta unei entitati malefice printre care schizofrenia (si alte forme de psihoza) , tulburarea disociativa de identitate si sindromul Tourette.
Schizofrenia este caracterizata prin prezenta iluziilor si halucinatiilor, vorbire dezorganizata, comportament catatonic, raspunsuri afective si emotionale aplatizate. Episoadele psihotice pot simula foarte fidel starea de posedare demonica prin intermediul iluziilor si halucinatiilor, sentimente de vina si de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau ca unul din ei ii vorbeste si ii da instructiuni pentru o misiune speciala).
Reprezentativa pentru acest caz este si asa numita „folie a deux”, un sindrom destul de rar, prin care psihoza este transmisa de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele apropiate, care sunt convinse pana la urma de existenta unei entitati malefice si care iau parte la asa-zisa misiune. Dupa caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumita „folie a trois”, „folie a quatre”, „folie a la famille”, „folie a plusieurs”.
Indivizii care sufera de schizofrenie exprimata prin comportament catatonic, au tendinta de a-si pozitiona corpurile in pozitii si posturi bizare pentru perioade de timp indelungate, avand expresii faciale si manierisme exagerate, precum si imitarea starii de transa.
O alta tulburare care a fost gresit diagnosticata ca posedare demonica este tulburarea disociativa de identitate, cunoscuta sub numele de personalitate multipla. Principiul acestei tulburari este prezenta a doua sau a mai multor identitati, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele si mediul inconjurator si imposibilitatea de a-si aminti lucruri esentiale despre sinele propriu, in mod normal imposibil de uitat. Un demon aflat intr-o persoana isi are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi si chiar voce. Persoanei posedate ii e imposibil sa-si aminteasca perioada de timp in care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele si rezultatele actiunilor sale. Acest tip de comportament se regaseste in totalitate in principiul tulburarii disociative de identitate.
Sindromul Tourette a fost de-a lungul timpului cel mai adesea interpretat ca un semn al posedarii, din cauza manifestarilor sale: ticurile motorii si vocale (tuse, racnete, maraieli,fornait, repetarea obsesiva a cuvintelor sau a frazelor, incretirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia si strigatele vulgare se credeau a fi o parte din manifestarile malefice si chiar un indiciu pentru acestea. Sindromul poarta numele neurologului francez care l-a descris pentru prima data in 1855, Gilles de la Tourette. Tulburarea obsesiv-compulsiva si hiperactivitatea cu deficit de atentie sunt foarte frecvente la pacientii cu sindromul Tourette si pot provoca tulburari mai grave decat boala in sine.
