Extraterestrii in arta

Foto (19) Exista o opinie, tributara teoriilor despre paleoastronautica, conform careia, inca din zorii umanitatii, am avut contact cu fiinte extraterestre... fie in mod direct, fie privindu-le de la distanta in vehicule zburatoare. Exista o pleiada intreaga de presupuse dovezi ale faptului ca fiinte din alte lumi s-au implicat in istoria noastra; dovezi ce transpar din picturi, pergamente, sculpturi, dar si din povesti ce dateaza de la inceputurile vietii documentate a oamenilor pe aceasta planeta. Unele dintre cele mai faimoase opere de arta, ale celor mai mari artisti, ilustreaza adesea diferite forme de OZN-uri si fenomene paranormale, care duc cu gandul la vizitele misterioase ale vecinilor nostri cosmici.

Madonna si Sfantul Giovannino
Este vorba despre o pictura datand din preajma secolului al XV-lea, cu autor necunoscut, dar atribuita scolii Lippi. Pe cer, deasupra umarului stang al Fecioarei Maria se poate observa un obiect discoidal stralucitor. In plan indepartat, un barbat si un caine par sa priveasca, parca mirati, spre aparitia plutitoare.





Botezul lui Hristos
Acest tablou a fost pictat in 1710, de artistul flamand Aert De Gelder. In manifestarile artistice antice exista multe reprezentari ciudate de OZN-uri si de extraterestri, dar niciuna atat de clara precum aceasta. Se poate observa pe cerul din aceasta pictura, fara dubii, o farfurie zburatoare care emite raze luminoase asupra Mantuitorului. Imaginea poate fi, desigur, interpretata in sensul in care Dumnezeu sau un inger ar emana lumina, dar asemanarea incontestabila a obiectului respectiv cu o nava spatiala creeaza mari indoieli ca autorul ar fi incercat sa redea o prezenta sfanta in tabloul sau.



Crucificarea
Este un caz de pictura murala, aceasta reprezentare aflandu-se deasupra altarului Manastirii Visoki Decani din Kosovo, Iugoslavia. A fost realizata in 1350. In ambele colturi superioare ale picturii, adica de-a dreapta si de-a stanga lui Iisus pe Cruce, se afla reprezentat cate un vehicul zburator, cu pilot la bord. Una dintre aeronave este decorata cu doua stele stralucitoare, al caror model se aseamana cu emblemele aplicate pe unele aparate de zbor moderne. Este oare posibil sa fi existat martori ai aparitiei unor asemenea OZN-uri de tip monopost, in Serbia medievala?





Glorificarea Sfintei Liturghii
A fost pictata de Bonaventura Salimbeni, in 1600. Astazi se afla in biserica San Lorenzo din San Pietro, Montalcino, Italia. A se observa dispozitivul de forma unui satelit sovietic Sputnik, despre care unii cred ca ar fi reprezentarea stilizata a Pamantului. Ufologi de pe tot intinsul planetei au vizitat Montalcino pentru a privi aceasta pictura uluitoare. Lucrarea este structurata vertical iar Sfanta Euharistie este amplasata in centru, inconjurata de importante fete sfinte si bisericesti. In portiunea superioara a picturii este infatisata Sfanta Treime. Dar ce este obiectul ciudat din centrul portiunii superioare, aflat intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul? Si ce reprezinta cele doua antene care il patrund? Reprezentarea sferei i-a socat pe ufologi, deoarece seamana foarte mult atat cu satelitii Sputnik, cat si cu satelitul Vanguard II, lansat de SUA in 1959.





Ume No Chiri
In cartea intitulata "Ume No Chiri" (Praful Caiselor), scrisa in 1803, exista o ilustratie ce infatiseaza un OZN zarit de mai multi martori pe tarmul maritim din Haratono, Prefectura Ibaragi, Japonia. Langa acest desen, in carte sta scris ca "o nava straina si echipajul ei" au fost zarite in Haratonohama. Tot aici se mentioneaza ca stratul exterior al farfuriei zburatoare era confectionat din metal si sticla, purtand insemne ciudate. Imaginea din cartea japoneza prezinta si patru exemple ale acestor hieroglife extraterestre.



Annales Laurissenses
Acest desen provine dintr-un manuscris scris in jurul secolului al XII-lea, denumit "Volume despre Evenimente Istorice si Religioase". Textul relateaza iar imaginile ilustreaza asediul saxonilor asupra castelului Sigiburg, din Franta, in anul 776. Atacatorii ii inconjurasera complet pe francezii medievali, atunci cand lumini ciudate au aparut pe cer, deasupra unei biserici din apropiere. Presupunand ca francezii sunt protejati de aceste obiecte, saxonii s-au speriat si au renuntat la atac.



OZN-ul de la Castelul Windsor
Aceasta ilustratie infatiseaza o aparitie observata la 21:45 P.M in seara zilei de 18 august 1783, atunci cand patru martori aflati pe terasa castelului Windsor au observat un obiect luminos pe cerul Angliei. Observarea a fost documentata in anul urmator in Tranzactiile Filosofice ale Societatii Regale. Potrivit acestui raport, martorii au observat un nor alungit deplasandu-se mai mult sau mai putin paralel cu orizontul. Sub acest nor a putut fi observat un obiect luminos care, in scurt timp, a devenit sferic, puternic aprins si care la un moment dat s-a oprit. Aceasta sfera ciudata parea la inceput sa aiba o culoare de un albastru palid, dar luminozitatea i s-a intensificat si a inceput sa se deplaseze spre est. Apoi obiectul si-a schimbat directia si a inceput sa se miste paralel cu orizontul inainte de a disparea in directia sud-est; lumina emisa atunci a fost una prodigioasa, "aprinzand" totul de la sol. Imaginea evenimentului a fost realizata de Thomas Sandby, un fondator al Academiei Regale si de fratele sau Paul, ambii martori ai evenimentului.



Rastignirea
O fresca din secolul al XVII-lea, prezentand episodul Rastignirii lui Hristos, localizata in Catedrala Svetishoveli din Mtskheta, Georgia, ilustreaza, in plan indepartat, in lateralele Mantuitorului, doua obiecte zburatoare, prevazute cu flacari de propulsie stilizate. Sa fie doar o reprezentare a unei aparitii "angelice", asa cum au considerat-o oamenii vremii?



Imagine din Cartea Moralitatii
Cartea Moralitatii a fost scrisa de Jacques Legrand, in 1338, iar ilustratia ixzara care a intrat in atentia ufologilor prezinta un balon cu aer cald, asemanator cu cel proiectat de Montgolfiere, insa asemenea inventii nu existau in Franta secolului al XIV-lea.



Miracolul Zapezii
Realizata de Masolino Da Panicale, in jurul anului 1440, in Florenta, Italia, in Biserica Santa Maria Maggiore, ii infatiseaza pe Iisus si pe Maria pe un nor mai degraba asemanator cu un vehicul zburator, insotit de o armada de farfurii zburatoare care acopera cerul pana la orizont.



Vasele Olandeze
In acest tablou realizat in 1660, doua vase aflate in Marea Nordului sunt survolate de un obiect foarte straniu aflat in cer. Acesta pare constituit din doua discuri de dimensiuni diferite. Sursa acestei intalniri este cartea intitulata "Theatrum Orbis Terrarum", scrisa de amiralul Blaeu. Aceste carti au reprezentat compilatii de articole ale diferitilor autori, ce constau din detaliate intalniri si informatii cartografice ale indelungatelor iesiri in largul maritim. Este interesant de observat ca marginile concentrice care inconjoara cele doua sfere aeriene respecta modelul cromatic al drapelului olandez, precum si faptul ca se pot distinge unul, respectiv trei chipuri, in interiorul discurilor.



Inscriptii indiene
Aceasta imagine provine din gama de ilustratii a textului tibetan din secolul al X-lea, scris in limba sanskrita, "Prajnaparamita Sutra", tinut in prezent intr-un muzeu japonez. Se pot observa cu usurinta doua obiecte asemanatoare cu niste palarii care, insa, par sa zboare prin aer.



Jetonul francez
Un soi de moneda, jetonul era intrebuintat ca substituent general al oricaror unitati monetare si, ca atare, folosit ca forma de castig legal si moneda de schimb mai ales in cazul jocurilor de noroc. Acest jeton frantuzesc din 1680 infatiseaza pe una dintre fatetele sale ceea ce pare a fi un OZN aflat in cer. Aceasta reprezentare devine si mai misterioasa atunci cand citim inscriptia in limba latina aflata pe marginea ei, inscriptie al carui inteles este aproximativ: "A sosit la momentul oportun".



Astronaut extraterestru
O interesanta piesa de arta descoperita in Ecuador pare sa infatiseze un barbat sau o alta fiinta bipeda intr-un soi de costum spatial. Este interesant de observat similitudinile cu echipamentul cosmic pe care il poarta sau il purtau pana nu de mult astronautii nostri.

Istoria raului...

Creaturi hidoase, cu puteri supranaturale, gata oricand sa distruga omenirea au intunecat mintea pamantenilor inca de la inceputuri. Spiritele raului, de multe ori nascocite ca efect al fricii sau al unor stari de neliniste, au provocat razboaie, au distrus vieti sau i-au facut pe oameni mai puternici.

Originile raului

Grecii sunt primii care au folosit termenul „demon” („daimon” in limba lor) pentru a descrie un spirit. Desi acum cuvantul are o semnificatie negativa, la origini el descria o fiinta supranaturala buna sau rea, capabila sa influenteze caracterul unei persoane. Filozoful Socrate, de pilda, vorbea despre un demon care l-ar fi ajutat sa caute adevarul si sa il spuna. Pentru greci, raul ar fi ajuns pe Pamant odata cu deschiderea cutiei Pandorei. Mitul a aparut pentru prima data in secolele VIII-VII I.Hr., in poemul epic „Teogonia” (sau „Nasterea zeilor”) al lui Hesiod. Potrivit legendei, Zeus s-ar fi infuriat dupa ce Prometeu le-ar fi oferit oamenilor focul si ar fi decis sa le trimita necazuri, ca sa neutralizeze cadoul. El i-ar fi ordonat lui Hefaistos sa faca, din tarana si apa, o femeie frumoasa precum zeitele. Creaturile mitologice si-ar fi adus, pe rand, contributia. Atena, zeita intelepciunii, ar fi impodobit-o si ar fi invatat-o sa teasa, iar Afrodita, zeita frumusetii, i-ar fi oferit gratie si pasiune.

In schimb, Hermes, zeul calatorilor dar si al hotilor, i-ar fi asezat in suflet cuvinte malitioase si minciuni. Zeus a botezat-o pe femeie Pandora, datorita acestor daruri („dora”), apoi s-a servit de ea si de Epimeteu, unul dintre titani, ca sa se razbune. Planul prin care stapanul zeilor dorea sa le trimita necazuri oamenilor a dat roade imediat. Fermecat de frumusetea femeii, Epimeteu a luat-o de nevasta, ignorand avertismentele fratelui sau mai mare, Prometeu. Drept dar de nunta, Zeus le-a oferit celor doi cutia. Spiritele raului, captive inauntru, ar fi evadat in momentul in care Pandora ar fi deschis-o si ar fi umplut lumea de boli, necazuri si durere. Numai „speranta” a ramas inauntru, pentru ca tanara a inchis capacul in ultimul moment.

Si romanii aveau zeitatile lor „negre” dar, spre deosebire de cele ale grecilor, cu personalitati puternice si figuri umane, primele fiinte supranaturale ale latinilor nu aveau o forma fizica. Stapanul infernului si judecatorul mortilor era, pentru stramosii nostri, Pluto. Spre deosebire de corespondentul sau grec, Hades, zeul roman era privit intr-o lumina ceva mai buna. Anticii foloseau expresia „cel bogat” de multe ori cand vorbeau despre el, temandu-se sa-i pomeneasca numele, din cauza ca se credea a fi nemilos. Pentru a se proteja de influentele raului, latinii isi exprimau gratitudinea prin altare simple, unde asezau mancare, vin si tamaie. Lui Pluto, spre exemplu, i se ofereau oi negre ca ofranda.

Pentru crestini, raul are ca punct de plecare razboiul din ceruri. Cel mai stralucitor dintre ingeri, Lucifer (nume latinesc care se traduce prin „aducatorul de lumina” sau „luceafarul”), s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu si a fost aruncat din Rai spre Pamant cu „multa manie”, dupa cum spune Biblia. Numit si „Satan” sau „conducatorul demonilor”, Lucifer e cel care a glasuit prin intermediul sarpelui care a convins-o pe Eva sa nesocoteasca porunca lui Dumnezeu de a nu manca din fructul oprit.

Chip de animal (porc, scorpion, crocodil, caine, pisica, sobolan sau dragon) luau si unii demoni inchipuiti de locuitorii Indiei, Egiptului sau Mesopotamiei. In credinta celor care au ridicat piramidele, Apophis, zeu antic al raului, aparea sub forma unui sarpe urias sau unui crocodil. Creatura malefica, cunoscuta si sub numele de Apep sau „Distrugatorul”, a comandat o armata de demoni care au imbolnavit omenirea. Se spune ca doar punandu-si credinta in zeii luminii, anticii egipteni ar fi reusit sa invinga creaturile raului.

Tot lumina era cea care ii linistea si pe chinezii de demult, care credeau ca aceasta i-ar speria pe demoni. Influentati si de Taoism, oamenii faceau focuri in aer liber si foloseau torte. Credintele chineze sunt asemanatoare cu cele japoneze. Printre demonii fiorosi ai celei care azi se numeste „tara soarelui rasare” se afla oni, spirite rele puternice, si tengu, spirite care pot poseda omul si pot fi inlaturate doar prin ritualuri de exorcizare.



Vrajitoarele si vampirii

O perioada istorica intunecata a fost si Evul Mediu. Idolatrizarea demonilor si vrajitoria erau practici destul de raspandite in Europa. Biserica a pornit o lupta deschisa impotriva celor suspectati ca ar practica ritualuri diabolice, precum magia neagra, iar multi dintre sustinatorii diavolului – sectanti, eretici, vrajitoare – au fost persecutati.

Pedeapsa vrajitoarelor era spanzurarea sau, cel mai des, arderea pe rug. Calugarul John Trithemius impartea vrajitoarele in patru grupuri: cele care faceau rau sau ucideau prin otrava si alte mijloace naturale, cele care foloseau arta formulelor magice, cele care stateau de vorba cu diavolul si cele care semnasera un pact cu acesta. Calugarul sustinea ca cea mai buna modalitate de a scapa de pericol era arderea de vii a vrajitoarelor. In unele cazuri, erau folosite metode care sa scurteze suferinta victimei, printre care si atasarea unui recipient cu praf de pusca. Incalzindu-se de la foc, acesta exploda si ucidea presupusa vrajitoare intr-o clipa.

Nu de putine ori insa, argumentele aduse pentru a sustine faptul ca o persoana ar intruchipa raul erau false sau subiective. Unii, este si cazul Cavalerilor Templieri, se spune ar fi fost acuzati pentru simplul motiv ca cei care detineau puterea isi doreau bogatiile lor. Ultimele procese de vrajitorie din Europa au avut loc in Romania, la Tirgu Mures, la sfarsitul secolului XVIII. Totusi, un secol si jumatate mai tarziu, practicarea magiei negre a revenit in actualitate, pe fondul cresterii interesului pentru supranatural.

Foarte populare, in secolul XVIII, erau si povestile cu vampiri, preluate de Europa Occidentala din tarile estice. Isteria era atat de puternica, incat in mod frecvent mortii erau scosi din morminte pentru cautarea eventualelor dovezi privind existenta acestor creaturi. In astfel de actiuni au ajuns sa fie implicati pana si membri ai guvernelor tarilor europene.

Unul dintre cele mai mediatizate cazuri a avut loc nu departe de Romania, in Serbia. Se spune ca Peter Plogojowitz, de 62 de ani, s-ar fi intors din morti si i-ar fi cerut fiului sau mancare. Acesta ar fi refuzat si ar fi fost gasit decedat in urmatoarea zi. Batranul nu s-ar fi multumit insa cu uciderea copilului sau si ar fi atacat si cativa vecini. La ancheta au luat parte si oficiali sarbi, care au publicat apoi carti pe aceasta tema. Potrivit rapoartelor, la deshumarea cadavrului lui Peter Plogojowitz, s-a descoperit ca trupul acestuia nu era descompus, parul, barba si unghiile ii crescusera, iar in gura sa era sange. Pana si Voltaire credea ca exista persoane care sug sangele celor vii si apoi se intorc in cimitire.

Controversa pe tema existentei sau inexistentei vampirilor s-a stins abia dupa ce imparateasa austriaca Maria Tereza si-a trimis propriul medic, Gerhard van Swieten, sa faca investigatii in acest domeniu. Doctorul ar fi concluzionat ca vampirii nu exista, iar Maria Tereza ar fi interzis atunci deschiderea mormintelor.



Alungarea demonilor
Conceptul de spirit malefic nu a disparut odata cu trecerea timpului. Preotii crestini oficiaza in continuare ritualuri de exorcizare, adica de scoatere a demonilor din oameni. Vaticanul insusi anunta, in mai 2008, ca va pregati 3.000 de exorcisti la Universitatea Pontificală Regina Apostolorum. In Biserica Catolica, ritualurile nu s-au schimbat din 1614. Totusi, in 1999, a fost introdus un amendament potrivit caruia preotul trebuie sa se sfatuiasca cu un psiholog sau cu un psihiatru inainte sa oficieze slujba.

Exorcistul oficial al Vaticanului, prelatul catolic Gabriel Amorth, in varsta de 80 de ani, se lauda cu peste 70.000 de astfel de slujbe. Preotul sustine chiar ca unii oamenii posedati scuipa ace de gamalie sau lame de ras dupa inceperea ritualului. Se spune ca insusi Papa Ioan Paul al II-lea ar fi oficiat exorcizari in 1982, in 2000 si in 2001. Ritualul catolic nu difera prea mult de cel ortodox: prin rugaciuni si cu ajutorul crucii diavolului i se cere sa iasa din corpul celui posedat.

In Romania ultimilor ani, cel mai cunoscut caz de exorcizare este cel de la Tanacu, unde o tanara a murit in chinuri dupa o astfel de ceremonie, in care regulile au fost incalcate. Pe plan mondial, poate cel mai celebru este cel al baiatului identificat prin pseudonimul „Roland Doe”, a carui exorcizare s-a petrecut in 1949. Povestea a ajuns la urechile, pe atunci studentului, William Peter Blatty, care a scris o carte pe acest subiect. Povestea a fost ecranizata. Filmul „Exorcistul”, cu Ellen Burstyn si Max von Sydow este considerat a fi unul dintre cele mai inspaimantatoare facute vreodata. Alte doua productii, „Un caz de exorcizare” („The Exorcism Of Emily Rose”) si „Requiem” se bazeaza pe experienta traita de o nemtoaica, Anneliese Michel, care se spune ca ar fi fost posedata de cel putin sase demoni.



Explicatii stiintifice
Desi credinta in spirite malefice a ridicat semne de intrebare in randul oamenilor cu o cultura mai bogata, reinterpretarea acestor idei prin prisma psihologiei conduce la rezultate interesante.

In 1994, un englez certat cu legea isi explica faptele pornind de la ideea ca ar fi posedat. Preotii specializati in ritualuri de exorcizare nu au reusit insa sa il ajute. Sprijinul a venit din partea psihiatrilor, care au pus imediat diagnosticul: tulburare de identitate disociata, cunoscut si sub numele de tulburare de personalitate multipla. Dupa tratament, pacientul a scapat de „demon”. Mai multe studii arata ca aproape o treime dintre persoanele afectate de aceasta boala sustin ca sunt posedate. „Creaturile malefice” apar insa si pe fondul altor afectiunilor mintale: isteria, mania, psihoza, sindromul Tourette, epilepsia sau schizofrenia.

Totusi, psihologii sustin ca exorcizarea ar putea da rezultate, dar asta datorita efectului placebo. Dupa parerea unor specialisti, unii sustin ca sunt posedati pentru simplul fapt ca doresc sa primeasca atentie.

Exorcismul

Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.



Din vremuri stravechi

In numeroase culturi si religii sunt mentionate manifestari demonice asupra fiintelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinte cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau ca toate bolile trupului si ale mintii sunt cauzate de niste „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele mortilor care salasuiau in Infern, reprezentand, dupa credinta sumeriana, doar o jumatate a unei persoane decedate, cealalta fiind „adda” (corpul). „Adda” era deseori ingropat sub podeaua casei familiei, timp in care spiritul se despartea de corp si cobora in lumea de dincolo.

Puterea unui astfel de gid-dim statea in realizarile din timpul vietii si in numarul de fii pe care raposatul ii avea. Spiritele se puteau intoarce in lumea celor vii pentru a-i bantui si pedepsi pe nesabuitii care lasau persoanele decedate neingropate sau daca nu li se cinstea memoria.

Romanii credeau ca nu doar fiintele umane puteau fi posedate, ci si animalele, plantele, chiar si obiectele neinsufletite. In secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o calugarita posedata de un demon care intrase in corpul sau prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mancase.

Conceptul de „influenta demonica” in crestinism se aseamana cu cel evreiesc. In Noul Testament sunt descrise episoade in care Iisus intalneste persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entitatilor malefice din corpurile posedatilor.



Diagnosticul religios

Mai tarziu, in Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie si oricine avea manifestari ciudate era suspectat de a fi influentat de spirite malefice. Diavolul sau servitorii sai erau denumiti „energumenus”, in timp ce posedatilor li se spunea „energumen”. Se intocmise chiar si o lista a simptomelor prin care se putea recunoaste o persoana posedata de spirite malefice, printre care:

* abilitatea de a blasfema in alte limbi decat acelea cunoscute de persoana in cauza;
* abilitatea de a citi gandurile altora si de a dezvalui intamplari ce urmau sa aiba loc;
* forta fizica supraomeneasca;
* abilitatea de a voma orice obiect / mancare inghitit de posedat;
* teama / repulsia fata de obiectele sfinte;
* inabilitatea persoanei de a pronunta numele lui Cristos.

In practica, era de ajuns ca o persoana sa manifeste doar unul dintre aceste simptome pentru a fi etichetat drept posedat. Era cunoscut faptul ca persoanele banuite de aceasta „maladie” aveau un aspect respingator, priviri incruntate, buze vinete, corpul le tremura in permanenta, iar atunci cand vorbeau limba le iesea din gura neobisnuit de mult si vorbele contineau insulte si blasfemii la adresa divinitatii. De asemenea, erau capabili sa imite sunetele emise de animale si sa aiba o tonalitate a vocii neobisnuita timbrului lor vocal. Posedarea se manifesta in doua etape distincte: una de calm si una de criza. Stadiul crizei se manifesta prin contorsiuni, izbucniri de furie, cuvinte vulgare si blasfemii. In timpul perioadei de calm, totul este, in mare, uitat, iar comportamentul revine la normal, chiar pana la piosenie.



In aceasta perioada, crestinii au cunoscut o apropiere fara precedent de religie, fiind tematori fata de Diavol. Credinta populara era ca intre Dumnezeu si Satana se poarta un razboi continuu pentru sufletele muritorilor. Credinciosii erau convinsi ca posedarea se putea infaptui pe doua cai. Fie spiritele intrau direct in corpul victimei, fie entitatea era trimisa de o alta persoana cu ajutorul fortelor intunericului.

Oamenii credeau ca Dumnezeu permitea Satanei sa-i testeze cu ispite si greutati, bazandu-se pe pilda lui Iov. De fiecare data cand se intampla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii cautau o vrajitoare pe care sa dea vina. Urmarea era ca aceasta, vinovata sau nu, era arsa pe rug. Multe vaduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietatile lor si arse, fiind declarate vrajitoare.



Contraofensiva: Exorcizarea

Exorcismul este un ritual religios care are ca scop final expulzarea unei entitati malefice dintr-o fiinta vie. Aceasta practica este probabil universala: in momentul in care oamenii au imbratisat credinta si s-au inchinat unui dumnezeu, au recunoscut prin acest act si existenta raului, reprezentat de diavoli si demoni. Prin urmare, practica exorcismului a aparut in sanul societatilor primitive, ca o metoda de indepartare a posesiei diavolice. Sub aceasta forma este regasita si in samanismul caucazian, ritualurile africane si in practiciile vodoo. Exorcismul va fi institutionalizat in crestinismul catolic, in mod special in Evul mediu, fiind practicat pana in mai putin credulele timpuri moderne, atat la nivel simbolic, cat si la un nivel practic.



Intr-o forma mult mai simpla, exorcizarea este practicata in cadrul ritualului botezului, insa functia sa este mai degraba simbolica. In ceea ce priveste exorcizarea canonica, aceasta nu poate fi efectuata decat de catre un preot exorcist si numai cu permisiunea unui episcop. Lasand la o parte semnificatia sa teologica sau culturala, ca si alte fenomene parapsihologice care ii pot fi asociate, criza posedarii poate fi usor confundata cu una de isterie, spasmofilie sau cu starea de transa. Pentru teologii catolici, diagnosticul diferentiat intre boala mentala si posedarea diabolica a fost pus pentru o lunga perioada de timp pe seama fenomenelor paranormale.



Un caz concret

Cazul tinerei Annelise Michel (21.sep.1952 – 01.jul. 1976) a produs multa valva la vremea respectiva si a inspirat ulterior realizarea filmelor „Exorcizarea lui Emily Rose” (2005) si „Requiem” (2006). Annelise a trait in Germania la jumatatea secolului trecut, fiind nascuta intr-o familie extrem de religioasa. La varsta de 16 ani a fost diagnosticata cu epilepsie la clinica de psihiatrie din Wurzburg, suferind de tulburari mentale severe datorate unui ritual de exorcizare.

Dupa o perioada petrecuta in spitalul de psihiatrie, starea Annelisei nu s-a imbunatatit, ci dimpotriva, au aparut si starile de depresie. Concentrandu-si viata in jurul spiritului bisericesc, a inceput sa creada ca starea ei era datorata posedarii demonice. Tratamentul medical indelungat pe care-l urmase nu daduse nici un rezultat, starea inrautatindu-se cu fiecare zi, ba mai mult, devenise intoleranta la obiectele sfinte. Vazand ca medicina conventionala nu daduse deloc rezultate, Annelise a devenit tot mai ferma in convingerile sale ca maladia de care suferea era de natura spirituala, dar totusi a inceput tratamentul cu medicamente psihotropice. In acest timp, parintii au apelat la mai multi preoti locali in vederea efectuarii unui ritual de exorcizare. Dupa multe refuzuri, ritualul a fost acceptat de catre episcopul Josef Stangl in septembrie 1975.



Episcopul i-a desemnat pe preotii Arnold Renz si Ernst Alt sa infaptuiasca exorcizarea. Procedeul a durat 11 luni si s-a tinut in secret in camera Annelisei, iar de-a lungul sau tratamentul medicamentos a fost intrerupt. Vocile din interiorul posedatei sustineau ca demonii care o chinuiau erau Iuda Iscariotul, Cain, Nero, Adolf Hitler, Valentin Fleischmann (un calugar din sec XVI cazut in dizgratie) si Lucifer insusi. Pe 1 iulie 1976, Annelise Michel a murit in somn, lucru pe care, de altfel, ea il prezisese cu exactitate. Potrivit autopsiei, decesul a fost cauzat de malnutritia si deshidratarea din timpul celor 11 luni de exorcizare, iar vinovatii (preotii si parintii Annelisei) au fost judecati si condamnati. Astazi, mormantul Annelisei Michel din Klingenberg am Main reprezinta un loc de pelerinaj pentru multi catolici, convinsi ca aceasta a suferit extrem de mult pentru a ajuta sufletele din Purgatoriu.


Demonii contemporani

Credinta in posibilitatea posedarii demonice a inceput sa paleasca in momentul in care si-a facut aparitia medicina moderna. Ceea ce inainte se credea a fi controlul individului de catre un spirit, de obicei malefic, este acum interpretat ca fiind una din numeroasele forme ale tulburarilor mentale, lesne de explicat prin prisma activitatii sistemului nervos. Dar, cu toate ca orice tip de comportament este coordonat de creier, neurologia si neurochimia nu au descoperit toate raspunsurile la asa-zisele cazuri de posedare.

O persoana posedata era descrisa ca suferind de diferite boli sau malformatii, izbucniri violente (fizice si verbale), vulgaritate, cu porniri de auto-mutilare si spasme, abilitatea de a vorbi limbi necunoscute ei in mod normal si repulsia fata de obiectele si simbolurile religioase.

In ciuda acestei descrieri, dezvoltarea medicinei si a psihologiei a dus catre alte diagnostice decat cel al posedarii, explicatia aflandu-se in functionarea anormala a creierului si a sistemului nervos. Exista multe tulburari care se confunda cu prezenta unei entitati malefice printre care schizofrenia (si alte forme de psihoza) , tulburarea disociativa de identitate si sindromul Tourette.

Schizofrenia este caracterizata prin prezenta iluziilor si halucinatiilor, vorbire dezorganizata, comportament catatonic, raspunsuri afective si emotionale aplatizate. Episoadele psihotice pot simula foarte fidel starea de posedare demonica prin intermediul iluziilor si halucinatiilor, sentimente de vina si de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau ca unul din ei ii vorbeste si ii da instructiuni pentru o misiune speciala).



Reprezentativa pentru acest caz este si asa numita „folie a deux”, un sindrom destul de rar, prin care psihoza este transmisa de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele apropiate, care sunt convinse pana la urma de existenta unei entitati malefice si care iau parte la asa-zisa misiune. Dupa caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumita „folie a trois”, „folie a quatre”, „folie a la famille”, „folie a plusieurs”.

Indivizii care sufera de schizofrenie exprimata prin comportament catatonic, au tendinta de a-si pozitiona corpurile in pozitii si posturi bizare pentru perioade de timp indelungate, avand expresii faciale si manierisme exagerate, precum si imitarea starii de transa.

O alta tulburare care a fost gresit diagnosticata ca posedare demonica este tulburarea disociativa de identitate, cunoscuta sub numele de personalitate multipla. Principiul acestei tulburari este prezenta a doua sau a mai multor identitati, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele si mediul inconjurator si imposibilitatea de a-si aminti lucruri esentiale despre sinele propriu, in mod normal imposibil de uitat. Un demon aflat intr-o persoana isi are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi si chiar voce. Persoanei posedate ii e imposibil sa-si aminteasca perioada de timp in care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele si rezultatele actiunilor sale. Acest tip de comportament se regaseste in totalitate in principiul tulburarii disociative de identitate.

Sindromul Tourette a fost de-a lungul timpului cel mai adesea interpretat ca un semn al posedarii, din cauza manifestarilor sale: ticurile motorii si vocale (tuse, racnete, maraieli,fornait, repetarea obsesiva a cuvintelor sau a frazelor, incretirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia si strigatele vulgare se credeau a fi o parte din manifestarile malefice si chiar un indiciu pentru acestea. Sindromul poarta numele neurologului francez care l-a descris pentru prima data in 1855, Gilles de la Tourette. Tulburarea obsesiv-compulsiva si hiperactivitatea cu deficit de atentie sunt foarte frecvente la pacientii cu sindromul Tourette si pot provoca tulburari mai grave decat boala in sine.

Contesa demon - mit si adevar

Intr-o perioada in care tortura si violenta erau practici adanc inradacinate in constiinta oamenilor, iar creaturile demonice si superstitiile erau parte a vietii de zi cu zi, procesul unei femei de rang nobil avea sa oripileze intreaga Europa si sa dea nastere celor mai negre inchipuiri ale mintii umane.
O descoperire macabra
In perioada Craciunului anului 1609, o serie de zvonuri privind disparitia unor tinere de origine nobila care ar fi fost sechestrate in castelul Csejte (Cachtice) de pe teritoriul fostului Regat al Ungariei (in prezent in Slovacia), il determina pe regele Mathias al II-lea al Ungariei sa trimita un grup de soldati care sa ancheteze sursa misterioaselor supozitii.
Ceea ce aveau sa descopere este atat de socant incat, spun martorii, nu a putut fi redat in scris.

Conform datelor inregistrate la celebrul proces de mai tarziu, soldatii regelui insotiti de preotul satului din apropiere, ascunsi de intunericul noptii, incearca patrundurea in masivul castel situat pe culmea unui deal, cu scopul de a surprinde orice activitate ilegala. Gasesc, in schimb, usile deschise ca si cum ar fi fost invitati sa intre, in timp ce toata incinta era cufundata intr-o bezna totala pe care tortele lor de abia reuseau sa o imprastie.

Dovezile macabre incep sa apara imediat dupa ce acestia patrund in holul castelului, acolo unde, pe lespezile de piatra gasesc cadavrul unei tinere partial imbracate, inconjurat de mai multe pisici. Preotul mentioneaza faptul ca tanara prezenta multiple intepaturi si era palida ca si cum ar fost golita de sange

La numai cativa pasi departare, soldatii descopera trupul unei alte femei care prezenta aceleasi urme de intepaturi, dar care mai era inca vie. Realizand ca si aceasta pierduse foarte mult sange si ca nu ar fi supravietuit pana la intoarcerea in sat, ei hotarasc sa o abandoneze si sa isi continue cercetarile.

O a treia victima este descoperita legata de un stalp, purtand urmele unor torturi severe.
Devenise evident ca tot ceea ce li se intamplase acestor tinere era legat de un cult demonic care prevedea ritualuri sangeroase incununate cu sacrificii umane.

Zgomotele venind dinspre subsolul castelului ii atrag pe soldatii care, inaintand la lumina tortelor, gasesc o adevarata inchisoare plina cu femei tinere si copii pregatiti pentru urmatoarele executii rituale. Oamenii regelui ii elibereaza inainte de ultima descoperire, cea care a fost considerata mult prea monstruoasa pentru a fi mentionata la proces.
Putinele relatari ale martorilor vorbesc despre o sala de sacrificii in care avusese loc o orgie in timpul careia mai multe tinere fusese torturate, mutilate si ucise in cel mai oribil mod cu putinta.

Desi unii dintre participantii la monstruosul spectacol reusisera sa fuga in acea noapte, soldatii aresteaza trei dintre angajatele castelului impreuna cu un tanar pitic pe nume Ficzko. Alaturi de acestia este retinuta si contesa Erzsebet Bathory, proprietara castelului, cea care, datorita rangului inalt, nu este preluata de armata, ci i se permite sa ramana in castel pe durata cercetarilor.

Procesul terorii
Procesul care a avut loc la 7 ianuarie 1611 la Biccse (in Slovacia de astazi) va ramane in istorie drept unul dintre cele mai rasunatoare prin numarul mare de victime dar si prin atrocitatile scoase la lumina.

Theodosious Syrmiensis de Szulo, judecatorul Curtii Regale, impreuna cu alti 20 de judecatori vor audia peste trei sute de martori, absolut toate marturiile aratand un singur vinovat, contesa Erzsebet Bathory (sau Elizabeta Bathory). Paradoxal, aceasta nu a asistat la propriul proces, in incercarea zadarnica de a impiedica raspandirea unui scandal de proportii in sanul familiei Bathory (una dintre cele mai puternice familii nobiliare din Ungaria). Dezvaluirile a fost insa prea zguduitoare pentru a putea fi ascunse, chiar si intr-o societate care isi apara cu frenezie aristocratia.

Cum am invocat spirite..

Astazi,ma gandeam ca sa mai pun pe blog,si ma lovii inspiratia:ritualul cu cheia si biblia!
"Iei o chieie,infasori o ata in jurul ei,o bagi in Biblie ( lasi partea de care se tine cheia la vedere) la mijloc si cu ata care ti-a ramas de la cheie infasori strans in jurul Bibliei;dupa care trebuie sa fie 2 persoane,fiecare sprijina cheia de o parte cu degetul aratator si pui intrebari si spui daca da,sa se miste in dreapta,daca nu in stanga si vezi ce iti iese."
Desigur,ca la orice ritual,riscurile sunt egele cu reusita.Niste sfaturi de la o persoana evoluata spiritual,in care am incredere deplina:
"Faza cu "chei" dupa parerea mea este un mit.Functioneaza doar daca tu crezi in acel domeniu,dar e un fel vrajitoarie.Nu e recomandat...pentru ca informatiile pe care le primesti pot fi de la spirite inferioare,multe demonice.. si bineinteles ca Dumnezeu poate pedepsi practicantii de spiritism pentru ca scrie si in Biblie ca spiritismul este un pacat de moarte incalcand 2 porunci divine .In plus te mai alegi si cu posesii caci daca nu esti facut pentru a fi medium si totusi asisti la o astfel de sedinta care de fapt este o sedinta provocata,vin spirite inferioare.Rar se intampla ca spiritele bune sa asiste la asemenea sedinte.Cine este cu adevarat medium ,vorbeste cu spiritele intuitiv,fara a apela la anumite ritualuri,tablite etc."

Pe data viitoare!

Farmecele

Credeţi în farmece? Există şi se leagă!

De multe ori ne-am pus întrebarea dacă farmecele există cu adevărat. Şi dacă da, cum acţionează ele asupra celui fermecat? Cât de puternice sau de slabe sunt ele? Aflăm împreună din materialul care urmează.

Am auzit de oameni fermecaţi. Dar niciodată n-am văzut cu adevărat pe vreunul. Şi totuşi farmecele există. Şi ele se fac fie pe un obiect al celui vrăjit, fie pe firele de păr ale acestuia. Cel mai puternic dintre farmece e făcut asupra unui vas cu urină a celui ce trebuie fermecat sau asupra unei papuşi din cârpă. Vraja se dă fie în foc, la căldură mare, fie pe apă, în frig puternic. Trebuie ţinut cont că nu se blesteamă sau nu se trimite vraja prin obiecte din metal, pentru că vraja se va întoarce împotriva vrăjitorului. Farmecele nu se plătesc niciodată cu bani de metal şi nu se trec peste lama de cuţit sau topor. Farmecul are menirea de a-l zăpăci pe cel fermecat, fără a fi invocat diavolul.
Pentru legarea farmecului se foloseşte apa neîncepută, rouă de flori sau busuioc. Cel mai des, vrajitoarele fac farmece de legare a unui bărbat sau a unei femei, făcând noduri la o aţă de urzică. Sunt mai mult de 50 de feluri de a înnoda şnurul cuiva. Înnodarea se face cu mâinile la spate, şi să ţineţi minte direcţia de înnodare (stânga sau dreapta) ca să le puteţi face pe toate la fel. De obicei se fac patru noduri, zicându-se:

Fir de lin şi de pelin
Lasă să leg şi să nu văd
Gândul lui....(numele persoanei) îl ferecai
Cu lână îl înnodai
Cu urzică şi cu stir
Cu ac bun de trandafir
Amuţeşte-l, învârteşte-l
Gândul despre....( numele persoanei la care se gândeşte persoana vrăjită) înţepeneşte-l
Să rămână aruncat
Să rămână fermecat
De trei ori câte trei
De fir iute de ardei
Cu mumă, cu soră
Cu frate de horă
Cu şapte piei de şapte miei
Cu viaţă de şarpe
Cu spuma de lapte.

Sfoara se leagă apoi de gard sau se pune sub preşul de la uşa celui vrăjit, ca să treacă peste ea. Odată trecut, trebuie să luaţi sfoara înapoi, pentru ca cel vrăjit să nu treacă înapoi şi să se dezlege. Sfoara se mai poate arunca pe o apă, cu ochii închisi, peste umărul stâng, împreună cu o bucată de pâine uscată sau se poate pune pe foc.

AVERTISMENT: Nu încercaţi aceste practici, pentru că s-ar putea să vă şi iasă!

Ce e combustia spontana?

Combustia spontana : = distrugerea brusca, aproape completa, a unui corp prin ardere, ramane unu dintre cele mai putin deslusite fenomene care au loc in lume. Pentru a explica fenomenul au fost emise mai multe teorii.
In dimineata friguroasa a zilei de 5 ian James Hamilton, profesor de matematica la universitatea din Nashville, a simtit brusc « o durere constanta, asemanatoare unu junghi provocat de o intepatura, insotita de o senzatie de caldura » in piciorul stang. Privind in jos, a zarit o flacara luminoasa albastra, « avand un diametru aproximativ egal cu cel al unei monede, si cumva turtita in partea superioara » , care palpaia la cativa centrimetri deasupra piciorului. A lovit-o de cateva ori, fara nici un efect, apoi si-a impreunat mainele si a acoperit-o penrtu a o lipsi de oxigen. In cele din urma aceasta s-a stins si profesorul Hamilton si-a dat seama ca trecuse prin (si supravietuise) unui fenomen straniu si rar care pusese in incurcatura si ingrozise oamenii de mai multe secole.
Dr . Krogman a declarat ca studiase cadavre in crematoriu, care au ars peste 8 ore la o temperatura permanenta de 750 grade C, fara ca oasele sa se fi prefacut in cenusa. Era nevoie de o temperatura de 1125 grade C pentru ca oasele sa se dezintegreze. Care ar putea fi cauza unui foc atat de putermic ? Corpul medical este pe buna dreptare sceptic asupra acestui fenomen. In perioada Victoriana se credea ca un consum exagerat de alcool ar duce la producerea in tesuturi a unei substante inflamabile. Chimistul Justus von Liebig (1803-73), care a cercetat fenomenul dar a refuzat sa creada in el “ pe motiv ca nu l-ar fi vazut niciodata “ a studiat cazul unei femei alcoolice de 80 ani, care a fost redusa la cenusa in timp ce statea pe scaun si bea coniac “scaunu care nu pacatuise nu a ars “ . A ajuns astfel la concluzia ca tesuturile saturate cu alcool vor arde doar pana la consumarea alcoolului.

Ce-i cu fantomele?

Fantomele, strigoii si stafiile sunt creaturi fictive, a caror existenta nu este dovedita. Ele nu au corp si se crede ca sunt de fapt suflete ale oamenilor care au ramas, dupa moarte pe Pamant. Acest lucru s-a intamplat ori datorita unei morti brutale si a setei de razbunare, ori din cauza ca nu au beneficiat de un ceremonial de inmormantare, deci nu li s-a oferit odihna vesnica. Aceste creaturi dateaza de mult timp.

În multe mitologii ele erau vazute drept creaturi malefice, razbunatoare, cu intentii ticaloase. În mitologia japoneza, strigoii sunt violenti, capabili de razbunari fizice teribile asupra dusmanilor care au mai supravietuit. Uneori, aceste creaturi nu sunt decat niste suflete pasnice, tacute, docile, ce pot fi uneori vazute. Povestile cu case bantuite de fantome sunt elemente de baza in istoria acestor fiinte supralumesti.

Se spune ca in Marea Britanie, in special in Scotia, exista cele mai multe locuinte bantuite, care atrag implicit multi turisti. În prezent, Societatea Britanica si Americana pentru Cercetari Metapsihice investigheaza si clasifica o multime de cazuri in care se zice ca ar fi prezente fantome, incercand totodata sa dea explicatii logice si stiintifice acestor intamplari.

O teorie elaborata pentru a explica unele cazuri de aparitii de fantome este cea care sustine ca evenimentele dramatice cauzate de moartea unei persoane dragi, pot influenta sensibilitatea si emotiile unei persoane facand-o astfel sa creada ca vede aceste fiinte paranormale. Daca existenta fantomelor, a strigoilor si a stafiilor ar fi dovedita atunci s-ar putea afla si raspunsul vietii de dupa moarte.

Reincarnarea

Reincarnarea ofera speranta multor oameni. Daca nu facem ce trebuie in aceasta viata, mai avem o sansa intr-o viata ulterioara. Totusi, chiar si cei care cred in reincarnare admit faptul ca marea majoritate a oamenilor nu isi aminteste de viata anterioara. Atunci cum putem invata din greselile trecute daca nu ni le putem aminti? Se pare ca facem aceleasi greseli din nou si din nou. Ţinand seama de rata greselilor morale din istoria omenirii, avem oare vreun motiv sa speram ca, intr-o viata viitoare, vom face lucrurile asa cum trebuie?

De asemenea, reincarnarea pretinde ca asigura dreptatea. Conform legii karma (o lege impersonala si inflexibila a universului), in fiecare viata primim ceea ce meritam. Faptele nostre bune atrag dupa ele rezultate bune, iar faptele noastre rele atrag dupa ele rezultate rele de la o viata la alta.

Conform legii karma, nicio suferinta nu este nedreapta, pentru ca niciun om nu este nevinovat. Orice suferinta este bine meritata pe baza unei karme rele. Copilasul nascut fara picioare merita acest lucru, la fel si femeia care a fost violata. Fiecare ne purtam karma de la o viata la alta. Nu exista har, iertare sau mila.

Nu numai ca acest lucru nu este o veste buna pentru cei impovarati cu o constiinta incarcata, dar karma intra in conflict si cu simtul nostru moral, care ne spune ca anumite suferinte nu sunt meritate, ca trebuie sa ne fie mila de cei suferinzi si ca trebuie sa facem ceva pentru a alina durerea.

Limitarile reincarnarii
Poate reincarnarea sa ofere in mod realist speranta si un simt al dreptatii unei lumi in necaz? Ce mangaiere ofera ea pentru problema sacaitoare a mortii? Legea karmei este necrutatoare.

Fantomele piromane

Un grup de exorcisti musulmani denumit Darul Shifaq s-a recunoscut invins de catre fantomele care “parazitau” o casa din Malaezia, spiritele fiind foarte temute pe plan local, deoarece au fost invinuite de peste 200 de incendieri.

Nenorocirile par, astfel, fara sfarsit pentru Zanaib Sulaiman, proprietara unei case care a fost incendiata de peste 200 de ori in intervalul ultimelor luni.
Disperata de focurile care apareau, ca din senin, in mai multe colturi ale casei, cu toate ca martorii prezenti nu vedeau nicio fiinta vie care sa le aprinda, Zanaib Sulaiman a apelat, in ultima instanta, la un grup de exorcisti locali, care sa o scape de "fantomele" piromane.

Cu toate ca acestia s-au deplasat de urgenta la fata locului si au citit versete din Coran, stropind apoi cu apa sfintita colectia de sabii, pumnale Keris si obiecte de alama
din casa, atacurile spiritelor incendiatoare au reizbucnit imediat dupa ce acestia au parasit casa.

"Ne-am mai intalnit cu astfel de fenomene paranormale in trecut si suntem siguri ca armele si obiectele de arta detinute de Zanaib au legatura cu furia spiritelor nelinistite.
Noi credem ca Zanaib a mostenit sabiile si pumnalele de la tatal sau, care s-a ocupat cu magia neagra in timpul vietii sale. Pana nu scapa de aceste obiecte, spiritele o vor chinui neincetat", declara Zakaria Ya, liderul gruparii Darul Shifaq.

"Numai in decursul saptamanii trecute au izbucnit, ca din senin, 46 de focuri care au ars atat haine, cat si pereti ai casei, covoare de rugaciune si doua saltele. Imi este foarte frica si nu stiu ce sa mai fac pentru a imbuna spiritele", declara presei Zanaib Sulaiman, o batrana in varsta de 73 ani, care locuieste in casa de lemn impreuna cu nora sa si doi nepoti.

De ce vedem fantome sau de ce ti-e frica nu scapi

Cea mai sigura cale de a vedea o fantoma este sa fii terifiat de stafii. Una dintre cele mai mari frustrari ale vanatorilor de fantome este ca acestea nu le apar decat persoanelor carora le este teama. Este evident ca unui vanator nu-i ingheata sangele in vine la vazul sau auzul enigmaticelor spirite. Cinicii sustin varianta ca fantomele exista doar pentru cei care cred in ele, deci doar in imaginatia lor. De cealalta parte, stau marturiile unor persoane ingrozite de fiintele bizare pe care le-au vazut. Noi cercetari, facute de o echipa de la Clinica Mayo din Minnesota, sugereaza ca ambele variante pot fi adevarate. Dr. Michael Silber si colegii sai au examinat pacienti care sustin ca au fost martorii unor intamplari de acest gen.

Echipa a fost uimita sa constate ca majoritatea celor studiati au avut viziuni similare timp de cateva minute: figuri si trupuri de oameni, distorsionate, care umbla noaptea prin case. Cautand alte puncte comune, specialistii au constatat ca unul din trei pacienti sufera de anxietate, fapt explicabil pentru misterioasele aparitii. In iulie 2005, in ziarul Sleep Medicine din SUA a aparut un articol in care se explica de ce oamenii demoralizati, carora toate zgomotele din jur li se par bizare, au tendinta de a vedea fantome sau de a crede in existenta lor, in timp ce vanatorii de fantome inraiti nu vad nimic...

Tinutul fantomelor

Tara Galilor. Castelul Caerphilly din Cardiff a fost vizitat de o tanara doamna care zbura din turn in turn si de soldati care patrulau. Chiar si astazi, personalul nu se incumeta sa urce in turnul steagului, pentru a nu fi surprinsi de parfumul femeii.
Castelul Coch din Cardiff: doamna Griffith a murit de suparare (la propriu) dupa ce fiul sau a cazut intr-un lac fara fund si inca isi mai cauta baiatul prin castel si prin padurile din apropiere.
Castelul Dunraven din Glamorgan: inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial, era „vizitat“ de o doamna in varsta, mica de statura, imbracata in rochie albastra, care mirosea a mimoze. Anglia. Castelul Hurst din Hampshire se confrunta cu stafia unui calugar.
Okehampton, Devon: sufletul unui caine negru nu si-a gasit inca linistea.
Castelul Arundel din Sussex: „omul albastru“ rasfoieste cartile din biblioteca inca de pe vremea regelui Charles al II-lea. Mintile celor din castelul Cadbury din Somerset sunt tulburate de stafia unui calaret cu o torta. O femeie fara cap apare langa zidurile castelului Corfe, Dorset. Regina Elisabeta I inca citeste in biblioteca de la Windsor, Berkshire.

Scotia. Aldourie, Inverness & Nairn – o doamna cu parul carunt se mai plimba din cand in cand prin „vesnica“ sa locuinta.
Barcaldine, Argyll & Dunbartonshire – Donald Campbell a fost ucis in parcul castelului, iar spiritul sau ii „cauta“ si acum pe vinovati.

Castelul de la Campina

Multi au auzit de Romania prin prisma infricosatoarei povesti a vampirului Dracula, vampir care are ca background figura domnitorului Vlad Tepes. Vestit pentru cruzimea cu care isi pedepsea dusmanii si nu numai, „Drakulya“, cum semna voievodul, l-a inspirat pe scriitorul irlandez Bram Stoker, care a creat, in 1897, personajul Dracula.

De atunci si pana astazi, Dracula si Transilvania au devenit subiectul a peste 750 de filme artistice, documentare sau nuvele inspirate de romanul scriitorului irlandez. Turismul romanesc exploateaza aceasta legenda pentru a atrage cat mai multi vizitatori, desi romanii considera ca este o jignire faptul ca un domnitor e taxat de o lume intreaga drept vampir. Totusi, Dracula nu este singurul caz mediatizat. De curand, cu ocazia cererii de retrocedare a castelului de la Campina, a revenit in atentia publicului povestea stafiei Iuliei Hasdeu, fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Castelul a fost construit in memoria Iuliei, rapusa de tuberculoza la doar 19 ani. Astfel, in 1893, tatal incepe constructia la dorinta spiritului Iuliei. Castelul este un mic templu dedicat acesteia. In camera de spiritism se afla si astazi: o masuta de spiritism cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara si un vas de bronz. In toate incaperile exista cate o lampa de fier in forma de cruce, care, mai demult, avea margele de chihlimbar – firul ce leaga sufletul individual de sufletul universal. Uimitoare este gaura din peretele biroului, pe unde „patrundea“ duhul fetei. Dupa fiecare sedinta de spiritism, carturarul scria despre cele intamplate. Cateva dintre legendele locale au fost publicate in revista Cosanzeana din Brasov, dupa 50 de ani de la moartea fetei:


„Noaptea, dincolo de portile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cantand la pian. Se mai aud strigatele de bravo si aplauzele batranului tata. Uneori, se aude muzica de pian si ziua.“

„Nimeni nu calca prin fata castelului. Oamenii trec pe partea cealalta a strazii si se inchina. Cei aflati prin vecinatate au cerut primariei ca Hasdeu sa fie mutat si casa stafiilor sa fie daramata.“

„Ne-am suit in copac si am stat ascunsi toata noaptea. N-am vazut cand a intrat stafia in cladire, dara la cantatul cocosilor, d-soara Iulia a iesit pe terasa din stanga. Era imbracata in rochie alba, avea flori de margarete in brate si parul prins in coc cu o stea. A doua zi dimineata, cateva fire de margarete au fost gasite de maturatorul de strada langa gardul castelului. Era in septembrie, margaretele disparusera demult. Si dl. vardist spune ca este adevarat.“

Desi unii cred ca spiritul Iuliei este inca viu si bantuie castelul, autoritatile au negat orice afirmatie de acest gen, iar pentru inscrisurile de dupa sedintele de spiritsm explicatia a fost: „Chinurile unui tata indurerat de moartea fiicei sale“.

Cea mai horror pov

 Cititi de sus in jos , nu va uitati in fata!!! Trebe citit tot...

Era odata un copilas care intr-o zi s-a intors de la scoala.



parintii lui erau plecati de acasa.baiatelul, si-a lasat ghiozdanul si fiind foarte hranace s-a dus la bucatarie sa infulece ceva.casa fiind foarte mare, baiatului i-a luat cam 1 minut si ceva sa ajunga in bucatarie, iar pe drum.avea senzatia. ca. ESTE URMARIT...



ajuns in bucatarie a mancat ca 3 porci, pentru a-si alunga frica.



apoi, ca tot omul, a avut nevoia sa mearga la baie.pe drum, aceeasi senzatie, ca este urmarit.



baiatul ajunge la baie.deschide usa. si acolo... acolo. vede cc. ccaa... NU MAI ERA HARTIE IGIENICA!

Experientele de dupa moarte – Amintiri din casa mortilor

 

Ne-am obisnuit sa privim experientele din pragul mortii drept fenomene paranormale care se intampla in cazuri speciale, extrem de rare, si carora cu greu le putem gasi o explicatie. Nu realizam ca sunt atat de comune si de des intalnite incat au intrat practic in vocabularul nostru de zi cu zi. Expresii ca „intreaga viata mi-a trecut prin fata ochilor” sau „nu te indrepta spre lumina” au devenit deja de notorietate. Ce anume insa reprezinta aceste fenomene? Sunt experiente spirituale? Halucinatii? Modificari chimice la nivel cerebral in momentul mortii? Sau sunt ele dovada clara a existentei vietii de dupa moarte?

Intunericul, tunelul si lumina
„Ati auzit probabil, de multe ori, ca moartea este o experienta terifianta. Sa nu credeti asta! Moartea este cea mai dulce, tandra si senzuala senzatie pe care am trait-o vreodata. Moartea vine deghizata intr-un prieten foarte foarte bun... Este usor sa mori... Ca sa traiesti, insa, trebuie sa lupti” - Edward V. Rickenbacker, pilot din timpul Primului Razboi Mondial, care a fost la un pas de moarte dupa ce avionul sau a fost doborat de inamici.

In 1975, Dr. Raymond Moody lansa pentru prima data o ipoteza tulburatoare, cea a existentei unui set de experiente comune tuturor persoanelor care s-au aflat in pragul mortii. Cartea sa, „Viata de dupa viata”, s-a dovedit un succes de proportii si a impamantenit, atat in mediul stiintific cat si in viata de zi cu zi, notiunile tunelului intunecat, a luminii, a senzatiilor de parasire a corpului si toate celelalte experiente care insotesc momentul mortii. Nu va ganditi insa ca astfel de fenomene au inceput cu Dr. Moody. In realitate, ele sunt cunoscute de cand lumea. Platon, in celebra sa „Republica”, din anul 360 i.Hr., povesteste experienta unui soldat pe nume Er, dupa ce acesta a fost ucis intr-o lupta. Er descrie momentul in care spiritul ii paraseste trupul, pentru ca apoi sa fie judecat alaturi de sufletele altor persoane decedate si, intr-un final, sa vada un loc minunat... paradisul.


Succesul inregistrat de tratatul medical al lui Raymond Moody a dus ca in 1978, la numai trei ani dupa lansarea cartii, sa ia nastere International Association for Near-Death Studies (IANDS), o asociatia ce trebuia sa largeasca in mod considerabil aria cercetarilor in domeniu. Astazi, aceeasi asociatie se bucura de ajutorul unora dintre cei mai prestigiosi medici, specialisti si oameni de stiinta. Daca la inceput, in mediul stiintific, problema experientelor din pragul mortii a fost privita cu scepticism, in prezent nu mai exista niciun dubiu cu privire la autenticitatea lor, adevarata provocare a oamenilor de stiinta fiind elucidarea originilor acestora. Nu mai departe de anul trecut, mai precis in septembrie 2008, experti din 25 de spitale din Marea Britanie si SUA, coordonati de specialistii Universitatii Southampton, au anuntat ca au demarat un proiect amplu, care va dura trei ani si care va include observatii atente pe 1.500 de pacienti. Scopul? Aflarea unei explicatii plauzibile privind experientele din pragul mortii.


Studiile efectuate inca din 1980 au aratat o realitate socanta. Peste 15% dintre cetatenii americani au trait astfel de senzatii. In Germania, numai 4%, dar daca raportam acest procent la populatia de peste 82 de milioane de locuitori a tarii, numarul celor care au trecut prin experienta mortii iminente este unul extrem de mare.

Despre ce fel de experiente vorbim insa? Intr-o lista a trairilor paranormale de acest gen, specialistii au enumerat nu mai putin de opt stari corelate, desi extrem de putini oameni ajung sa le traiasca pe absolut toate.

• Sentimentul de liniste – Prima senzatie pe care o au cei aflati in pragul mortii, este cea de pace interioara, de liniste sufleteasca, acceptarea mortii si confortul fizic si emotional. Uneori, aceasta stare poate fi precedata de un zgomot extrem de neplacut.
• Lumina intensa si pura – Cateodata, aceasta lumina intensa ( deloc dureroasa) pare sa umple camera in care se afla subiectul. In alte cazuri, pacientii mentioneaza o lumina neobisnuita, care pare sa vina dintr-un colt al camerei, si pe care o asociaza cu Dumnezeu sau cu Paradisul.
• Parasirea propriului corp – Cel de al treilea pas este cel in care persoana in cauza simte ca isi paraseste propriul corp. Exista numeroase mentiuni in care pacientii sustin ca levitau si ca puteau vedea si auzi persoanele din jurul lor, la fel de bine cum isi puteau vedea trupul inert. Uneori, „spiritul” poate zbura in afara camerei, catre cer sau catre ceea ce pare a fi Raiul.
• Intrarea in alte dimensiuni  - Indiferent de orientarile religioase ale celui afectat, exista aceleasi mentiuni cu privire la natura locului in care „spiritul” poate ajunge. In marea majoritate a cazurilor, cei aflati in pragul mortii vorbesc de Rai, desi exista si situatii in care oamenii vorbesc de locuri reci, intunecoase, si de voci disperate care se aud in jurul lor, o imagine pe care nu au putut sa o asocieze decat cu Infernul.
• Entitati luminoase – Una dintre cele mai intalnite si ma des relatate experiente este cea a entitatilor luminoase care insotesc sufletul celui aflat in pragul mortii. Majoritatea relatarilor fac referire la un glob de lumina, a carui voce este calda si prietenoasa. Acesta este perceput ca Dumnezeu, un inger, un sfant sau chiar o persoana apropiata care a decedat.
• Tunelul – La fel de cunoscuta este si prezenta tunelului intunecat, pe care spiritul este nevoit sa il traverseze. In unele relatari, la capatul acestuia se afla o lumina, in timp ce altele sustin ca singura sursa de lumina este cea a entitatii care insoteste sufletul celui aflat in pragul mortii. In tunel este mentionata prezenta a numeroase alte spirite, unele ratacite, in timp ce altele isi urmeaza drumul catre aceeasi sursa de lumina.
• Comunicarea cu spiritele – Inainte ca experienta sa ia sfarsit, pacientii afirma ca au comunicat cu o alta entitate. Aceasta a fost descrisa sub forma unei puternice voci masculine, care ii spune celui afectat ca inca nu a sosit timpul sau si ca trebuie sa se intoarca. Unii subiecti pretind ca li s-a dat posibilitatea alegerii intre lumina divina si intoarcerea in propriul corp, in timp ce altii sustin ca li s-a ordonat, pur si simplu sa se intoarca.
• Vizualizarea propriei vieti – Aceasta experienta mai este numita si „vederea panoramica a vietii” si poate fi intalnita atat la inceputul starii propriu-zise cat si la finele trairilor paranormale. Modul in care ea se produce difera de la persoana la persoana. Daca unii pacientii sustin ca imaginile erau extrem de detaliate, altii sustin ca au vazut doar franturi din propria viata. Subiectii aud uneori voci apropiate care le judeca faptele.

Asa cum mentionam si mai devreme, aceste opt experiente ajung doar rareori sa fie traite in totalitate. Unele dintre ele, asa cum este senzatia de parasire a propriului corp, pot fi percepute in situatii care nu au nimic de a face cu experientele din pragul mortii. In acelasi timp, trairile difera la o persoana la alta, relatarile care sa se incadreze exact in tiparul de mai sus fiind extrem de putine.


Teorii supranaturale
Este evident ca teoriile care incearca explicarea experientelor din pragul mortii intra inevitabil intr-una din cele doua categorii: stiintifice sau supranaturale. Ambele variante pot fi acceptate la fel de bine cum pot fi si combatute. Important insa de mentionat este ca teoriile supranaturale au la baza substratul cultural si religios al celor implicati. Sa urmarim insa cateva dintre acestea.

Cea mai simpla explicatie este aceea ca subiectii care experimenteaza senzatiile de mai sus isi amintesc, de fapt, ceea ce se intampla cu propria lor constiinta dupa parasirea corpului. Mai exact, atunci cand sunt pe moarte, oamenii isi simt sufletul disociat de trup si incep sa perceapa stari si trairi pe care nu le-ar putea percepe in mod normal. Sufletul merge pana la granita dintre lumea noastra si cea a mortilor, de obicei reprezentata prin acel tunel. Odata ajuns, spiritul intalneste sufletele altor decedati si chiar o entitate divina, asociata uneori chiar cu Dumnezeu. Pacientului, sau spiritului acestuia, i se prezinta cealalta lume, Raiul sau Iadul, dupa care este trimis inapoi in propriul corp.

Credinta in proiectiile astrale leaga experientele din pragul mortii cu alte forme de parasire ale propriului corp. In cazul de fata, eul astral se elibereaza spontan de trup si calatoreste liber catre alte dimensiuni. Ceea ce ii socheaza pe oamenii de stiinta este dovada irefutabila a acestor parasiri ale corpului. Exista numeroase marturii despre persoane inconstiente sau aflate in moarte clinica care, atunci cand si-au revenit, au dat detalii uluitoare despre procedurile medicale care s-au efectuat asupra lor sau despre persoanele prezente in apropiere. Si mai uluitoare sunt declaratiile unor persoane oarbe care au identificat cu precizie culorile hainelor celor care s-au aflat in camera de spital, in preajma lor.


Pentru iudeo-crestini, astfel de experiente reprezinta dovada clara ca exista viata dupa moarte si ca oamenii continua sa existe intr-o alta dimensiune, in genere, Raiul sau Iadul. Nu mai putin importanta este si convingerea unora ca senzatiile din pragul mortii nu sunt altceva decat lucrarea diavolului, cel care incearca sa profite de vulnerabilitatea oamenilor si care apare ca un „inger de lumina”. In ce mod profita Satana de oameni reprezinta inca un subiect de discutie.

Anumite teorii tind mai degraba spre ezoterism. Unii oameni sunt convinsi ca experientele din pragul mortii reprezinta o conexiune la nivel psihic intre entitati cu o evolutie superioara, din alte dimensiuni. Acestea pot fi chiar oameni care au depasit ciclul nastere-moarte-reincarnare, si care au capacitatea de a oferi neinitiatilor imagini din viitor. Da, este adevarat ca anumiti subiecti au facut previziuni extrem de detaliate dupa iesirea din starile mentionate mai sus.

Interesant este si punctul de vedere al reprezentantilor altor religii decat cea iudaica sau cea crestina. In budism, spre exemplu, „lumina mortii” nu este altceva decat dovada decaderii morale a celui in cauza. Un suflet curat ar trebui sa fie capabil sa recunoasca atat natura luminii cat pe cea a propriului suflet detasat de corp. In situatia in care cel aflat pe patul de moarte este capabil sa identifice aceste trairi, se poate spune ca a depasit ciclul reincarnarilor si ca este gata sa atinga starea de nirvana.

Moartea sub lupa cercetatorilor
Nu mai este un secret pentru nimeni, ca stiinta nu poate explica experientele paranormale din pragul mortii. Nu putem spune ca explicatiile medicilor sau psihologilor sunt incorecte dar, categoric, multe dintre aspectele acestor trairi nu pot fi testate. Oare cum ai putea elabora un test prin care sa dovedesti ca cineva se duce, literalmente, in Rai sau in Iad; ca cIl intalneste pe Dumnezeu, si apoi sa il resuscitezi pentru a dovedi stiintific toate acestea?

In orice caz, stiinta poate dovedi ca numeroase aspecte ale trairilor din momentul mortii au, de fapt, o natura psihologica si fiziologica. Cercetatorii au descoperit ca anumite droguri, asa cum este ketamina, pot crea senzatii identice cu cele descrise mai sus. Mai mult, anumiti pacienti chiar sunt convinsi ca mor sub efectul acestor droguri. Mecanismul care se afla insa in spatele unor atari senzatii nu este altul decat propriul nostru creier. Ceea ce noi percepem ca o realitate, poate fi, de fapt, o suma a informatiilor pe care creierul le transmite in acel moment. Sa luam, spre exemplu un test simplu. Inchideti ochii si ridicati mana dreapta pana in momentul in care va atingeti crestetul capului. De unde stiti unde se afla mana voastra atata timp cat tineti ochii inchisi? Evident, senzorii cerebrali au capacitatea de a prelucra informatii privind spatiul si timpul, chiar si in lipsa stimulilor vizuali. De aceea, acest test nu va da gres niciodata.


Acum, imaginati-va ca tot acel sistem neuronal a luat-o razna si ca functiile sale se afla in degringolada. In locul senzatiilor reale, creierul poate transmite o multitudine de informatii eronate, dandu-va impresia ca va aflati in cu totul alte locuri decat cele in care va aflati de fapt, si ca traiti experiente care nu au nimic in comun cu realitatea. Aceste senzatii pot fi atinse sub efectul drogurilor sau, spre exemplu, sub cel al unor traume cerebrale puternice. Creierul incearca sa interpreteze toti stimulii pe care ii primeste, dar senzatiile pe care noi le simtim reale nu sunt nimic altceva decat stradaniile acestuia de a-si reveni la normalitate. Suprasaturarea cu informatii false a creierului da celui in cauza senzatia, ati ghicit, unei lumini puternice. Pe masura ce aceasta se amplifica, o alta reactie normala a creierului este cea a crearii imaginii unui tunel intunecat.

Senzatia de plutire si de parasire a corpului are, la randul ei, o explicatie logica. Din nou, creierul incearca sa „traduca” informatiile privitoare la spatiu si timp. Rezultatul? Pacientul are impresia ca leviteaza si ca isi paraseste trupul. Lipsa de oxigen, combinata cu o trauma puternica, poate duce la aceasta senzatie.  Calmul, pacea, linistea interioara se explica prin nivelul ridicat de endorfina secretat in corpul nostru in momentul unei traume cerebrale. Exista numerosi pacienti care au declarat ca s-au simtit lipsiti de orice emotii in timpul unor momente traumatice (vezi aici chiar si experientele din pragul mortii). Nimic paranormal pana aici.


Inexplicabile pentru medici raman insa bizarele experiente in care apar entitati divine, spirite sau chiar Dumnezeu. Nu se poate explica nici modul in care oameni inconstienti relateaza in detaliu, evenimente si lucruri despre care nu ar trebui sa aiba nici cea mai mica idee. O teorie cat de cat plauzibila este aceea ca, inclusiv in momente de inconstienta, creierul nostru continua sa inregistreze informatiile transmise de stimuli externi, si sa le depositeze la un anumit nivel, astfel incat ele sa ajunga din subconstient in memoria pacientilor. Da, dar aceasta este doar o ipoteza, iar demonstrarea ei ramane inca un deziderat al medicilor si specialistilor in neurologie.

Desigur, exista o explicatie pentru fiecare moment din experientele din momentul mortii. Dar oamenii de stiinta sunt constienti ca ipotezele lor nu au ajuns decat la un nivel infim fata de ceea ce se doreste. Oamenii prefera sa creada in teoriile supranaturale si este evident de ce fac acest lucru. Lor li se ofera speranta ca dincolo de moarte vor continua sa existe si ca moartea nu este un capat macabru de drum. Singurul lucru cert este acela ca exista o teorie stiintifica pentru absolut fiecare pas din experientele de mai sus. La fel de cert este insa ca pentru fiecare ipoteza a specialistilor exista cel putin cinci cazuri de senzatii din pragul mortii care sfideaza logica si, implicit, stiinta.

Enigmele deja vu sau amintirile despre viitor

 

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul psiholog elvetian si fondator al psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

Ce este senzatia de deja vu?
Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat "L'Avenir des Sciences Psychiques", volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.


Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.
Posibile explicatii ale sentimentului de deja vu
Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.

Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.
Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.

O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.
Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

Senzatia de deja vu si visele premonitorii
Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.

Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.
BIZZARE FACTS

• Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.
• Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.
• Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

Deochiul - privirea care secatuieste

 

Te intorci de la o scurta intalnire cu colegii din alte birouri. Te-ai dus sanatos si te-ai intors ca vai de tine: o durere de cap izbucnita ca din senin iti sfredeleste tamplele, te simti ametit si lipsit de putere. Ce naiba-i asta? Daca lucrezi intr-un colectiv mai mare, unde ai si colege mai in varsta, exista o mare probabilitate ca una din ele sa-ti puna diagnosticul pe loc: ai fost deochiat. Daca ai noroc, poate tot una dintre colegele mai mature si cu experienta iti administreaza si tratamentul. Si, lucru curios, uneori chiar iti trece.

Efect placebo? Sa fie oare vorba despre faptul, constatat empiric de noi toti, ca atunci cand cineva se ocupa de tine, cu grija si afectiune, te simti mai bine, indiferent ce-ai avea? Dar, de fapt, ce ai avut? Exista cu adevarat acest ciudat fenomen – imbolnavirea subita, ca urmare a unei priviri “toxice” – numit deochi?
Credinta in deochi sub o forma inrudita cu cea existenta la noi dainuie din timpuri stravechi in tot spatiul mediteranean. In Grecia, in Turcia, in Spania si Italia, in tarile Orientului Mijlociu, teama de o privire malefica este atat de raspandita, incat a dat nastere unui intreg folclor, de la legende si explicatii paranormale, pana la tratamentele preventive si curative, cu gesturi si obiecte protectoare, descantece si vraji cu taciuni aprinsi.
Asa cum este el inteles in credintele populare, deochiul ar implica un transfer misterios de energii necunoscute intre cel ce deoache si victima sa. Unii il considera pur si simplu un fenomen paranormal – el exista, dar nu poate fi explicat in termenii cunosterii stiintifice actuale. Cel mult, poate fi explicat in termeni de magie. Altii, pozitivistii sceptici, il explica - fara dovezi stiintifice, dar intr-un spirit stiintific -, ca pe o influenta de natura energetica asupra organismului victimei si vorbesc despre unde cerebrale, despre curentii bioelectrici ai corpului sau ceva asemanator, incercand sa impace inca-necunoscutul cu ceea ce e deja cunoscut in oarecare masura. Realitatea este ca, deocamdata, nimeni nu stie ce este cu adevarat deochiul, dar multi cred in el, atribuind cu usurinta o stare de rau, aparuta subit, acestui enigmatic fenomen.

Interesant este faptul ca e vorba despre un rau facut  fara intentie; persona care deoache poate sa nu fie neaparat rauvoitoare. Curioasa este si distinctia care se face in sudul Italiei intre deochiul provocat de laude si admiratie, numit mal occhio, si un soi special de vatamare, numit jettatura (aruncare, azvarlire); se considera ca oamenii capabili de asa ceva (jettatori) se nasc cu capacitatea de a arunca, fara intentie, priviri nocive, asemeni unor proiectii sau radiatii daunatoare.
Se spune ca papa Pius al IX-lea, eroul celui mai lung pontificat din istorie (32 de ani, 1846 – 1878), era considerat, la vremea sa, un jettatore, iar credinciosii primiti in audienta, desi emotionati la culme de intalnirea cu loctiitorul lui Dumnezeu pe Pamant, nu uitau sa faca,  in acelasi timp, la spate, cu mana, gesturi de aparare impotriva deochiului.

Prea vechi pentru a putea fi pe deplin explicat (deocamdata)
Aproape in toate regiunile unde exista credinta in deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative si staruitoare sau al unei laude aduse de cineva. Chiar si azi, multe mamici pot spune povesti adevarate despre felul in care si-au scos la plimbare copilasul sanatos-tun; pe drum, cineva l-a admirat si laudat, iar la intoarcerea acasa, peste o ora-doua, copilul a inceput sa planga si sa vomite.
Oricum, credinta e foarte veche; deochiul sau ochiul rau (ayin ha’ra) este mentionat si in Vechiul si in Noul Testament, si nu numai o data. “Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui.” (Pildele lui Solomon, 23:6) ; “Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om". (Marcu 7:21-23).
Uimiti de larga raspandire a acestor conceptii, multi specialisti au studiat profund fenomenul, incercand sa inteleaga cauzele pentru care oamenii sunt atat de convinsi de existenta unui asemenea rau. Din secolul al XIX-lea dateaza un text clasic Deochiul: originile si manifestarile superstitiei, de Frederick Thomas Elworthy, iar mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupa in mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credinta, inclusiv implicatiile psihologice care ar sta la baza ei.

Dundes (foto, sus) este autorul unui punct de vedere original asupra fenomenului, bazat pe opozitia dintre umed si uscat (asa se si intituleaza un studiu academic publicat de el: Wet and Dry: The Evil Eye). Dundes considera ca credinta in deochi ar avea origine indo-europeana si semitica si ca nu ar fi existat in America, in insulele Pacificului, in Asia, Africa subsahariana ori Australia pana la contactul acestor civilizatii cu europenii. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credintei in deochi ar sta opozitia dintre umezeala sau apa, ca expresie a vietii si uscaciunea asociata mortii. Astfel, adevaratul rau pe care cel ce deoache il face victimei sale ar fi faptul ca il “seaca”, il usuca, lipsindu-l de fluidele necesare vietii. Atinsi de privirea ochiului celui rau, copilasii incep sa vomite, mamelor care alapteaza le seaca laptele, la fel si vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usuca, iar barbatii devin neputinciosi.
Prof. Dundes vede aici o legatura intre teama de secarea provocata de deochi si originea mitului in regiunile desertice ale Orientului Mijlociu unde, in vremurile de inceput ale agriculturii, seceta reprezenta cea mai mare amenintare la la adresa recoltelor si, implicit, la supravietuirea unei comunitati umane. De aici, mitul pare sa se fi raspandit spre est pana in India, spre vest pana in peninsula Iberica, spre nord pana in regiunea scandinava si spre sud pana in Maghreb. Printre locuitorii Chinei, ai Coreei, ai Indoneziei si Thailandei, printre aborigenii australieni si populatia maori din Noua Zeelanda, in Africa subsahariana si printre nativii din America de Nord si cea de Sud, superstitiile privitoare la deochi nu existau. In America de Sud, conceptia e raspandita azi ca urmare a colonizarii masive de catre spanioli si portughezi, care au ajuns in America aducand cu ei credinta in deochi,  puternic inradacinata in Peninsula Iberica.
Ceva-ceva o fi adevarat: printre evrei este raspandita credinta ca pestii ar fi imuni la deochi, deoarece traiesc in apa – un argument neasteptat in sprijinul teoriei profesoruilui Dundes referitoare la deochiul care “usuca”.

Cine pe cine deoache?
Desi multi se pot naste cu darul deochiului, superstitia populara atribuie acest “dar” mai cu sema anumitor categorii de persoane, mai susceptibile de a face rau altora printr-o singura privire. Astfel, cei mai primejdiosi erau socotiti:

• oamenii invidiosi (chiar daca nici ei insisi nu erau constienti de invidia pe care o nutreau)
  
• cei care laudau copiii
  
• persoanele cu ochi verzi ori albastri (aici se regasesc, dupa spusele specialistilor, niste conceptii xenofobe/rasiste prezente in randul populatiilor mediteraneene, la care predominau ochii de culoare inchisa; “strainul”, demascat prin insasi infatisarea sa diferita de a populatiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potential dusman);
  
• femeile fara copii: intr-o vreme cand a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsa, se credea ca femeile “sterpe” puteau, din invidie fata de familiile cu copii, sa-i deoache pe membrii acestora.
  

Si, cu toate ca orice om putea, la un moment dat, sa aiba ghinionul de a intercepta o privire care sa-l deoache, se credea ca vulnerabili erau indeosebi copiii, mamele care alaptau,  animalele care dadeau lapte - precum caprele si vacile - si pomii fructiferi.

Daca exista, cum ne aparam de el?
Principiul medical “E mai usor sa previi decat sa vindeci” este utilizat din plin cand e vorba despre deochi, de unde si remarcabila raspandire a metodelor de prevenire a nefastului "eveniment". Printre cele mai populare metode de a preveni deochiul se numara:

• Gesturi protectoare: adesea, sunt gesturi care au o legatura cu reproducerea, cu fertilitatea, dupa cum afirma numerosi experti. Daca deochiul este un pericol pentru sanatate, implicit pentru viata, el trebuie contracarat prin gesturi care semnifica, in ultima instanta, viata, perpetuarea ei. De unde gesturile cunoscute in Italia ca mano cornuto (semnificatia este, dupa diversi autori, cea a coarnelor de taur, taurul fiind un stravechi simbol al fertilitatii; sau luna noua – Luna fiind considerata, in multe culturi, o divinitate protectoare a copilasilor, a mamelor, a animalelor domestice… ) si mano fico (degetul mare trecut printre aratator si mijlociu – dupa cercetatorii care au studiat fenomenul, gestul ar trimite, de asemenea, la actul sexual);

• Protectii verbale: negarea calitatilor pentru care copilul, de pilda, a fost laudat de cineva; rostirea unor formule speciale (de genul “Sa nu-i fie de deochi!);
  
• Actiuni precum scuiparea asupra celui laudat (mai ales copii, cei mai vulnerabili la deochi); iata, o conotatie interesanta: a scuipa asupra cuiva poate insemna (din perspectiva teoriei propuse de Dundes) ca ii redai apa pe care, altfel, ar fi in pericol s-o piarda din pricina deochiului;
  
• “Uratirea” intentionata (si mai degraba simbolica) a copiilor, pentru a nu fi laudati ori priviti cu admiratie excesiva sau cu invidie; de aici, obiceiul, intalnit des in India si Bangladesh, dar si prin Orientul Mijlociu sau Balcani, de a face copiilor “benghiuri” de fard negru, funingine sau praf pe fata.
  
• Purtarea unor obiecte protectoare (cu rol apotropaic, cum il numesc specialistii, adica de indepartare a raului). In Orientul Mijlociu, cel mai popular astfel de talisman este cel de forma unui ochi, a carui privire nemiscata ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncte de cineva care deoache. In Turcia, aceste amulete, confectionate traditional din sticla alba si albastra, sau ceramica ori lemn vopsit, mai nou si din plastic, sunt numite nazar boncuğu si se intalnesc la tot pasul: se vand cu miile ca suveniruri turistice, sunt purtate de oameni si de animalele domestice, sunt agatate in masini, sunt zugravite pana si pe avioane. Tot in Orientul Mijlociu este extrem de populara amuleta hamsa (“cinci”, in araba, pentru ca e vorba despre mana cu cinci degete) - numita de musulmani Mana Fatimei (Fatima – fiica profetului Mahomed), iar de evrei Mana lui Miriam (Miriam – sora profetilor Moise si Aaron), amuleta reprezinta o mana deschisa, avand in palma un ochi.
  

• In Italia este purtata de baieti si barbati, ca amuleta protectoare impotriva deochiului, cornicello, un mic pandantiv in forma de corn, confectionat traditional din coral rosu, dar si din aur sau argint, din sticla ori material plastic. Istoricii afirma ca o amuleta asemanatoare era purtata inca din vremea romanilor antici, cand era numita fascina, si ca ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilitatii menite sa invinga primejdia reprezentata de deochi.
  
• Larg utilizate, de asemenea (aici ne aflam pe un teren cunoscut, caci si la noi se intalnesc asemenea “amulete”) sunt panglicile ori snururile de culoare rosie (rosu, adica sange, adica viata, dupa interpretarea traditionala pe care o dau etnologii).
  
• Potcoava – tot “ceva” in forma de corn de luna (vezi mai sus); oglinjoare (care reflecta, “trimit inapoi” privirea malefica), seminte ori pietre semipretioase cu un desen concentric, sugerand ochiul. Lumea e plina de obiecte menite sa ne apere de raul neinteles, dar adesea violent, provocat de deochi.
  

Daca, totusi, farmecele protectoare nu si-au facut efectul (sau cineva s-a trezit neprotejat fata in fata cu o persoana care deoache), se trece la tratamentele curative – cele destinate sa vindece raul. Tratamentele anti-deochi sunt si ele fascinante; de fapt, intreg fenomenul e atat de complex, atat de bogat in amanunte, incat a devenit un captivant obiect de studiu pentru numerosi etnologi, antropologi, istorici ai religiilor, medici etc., intrigati de larga lui raspandire si de aspectele sale pline de semnificatii adesea neintelese, ce trimit la credinte si practici foarte vechi, nascute in copilaria omenirii.
Tratamentele implica mai intotdeauna apa; de la regiune la regiune, joaca un rol uleiul de masline turnat in apa, taciunii aprinsi (sau, in vremurile mai recente, chibriturile) ce vor fi stinsi in apa; ceara picurata, de asemenea, in apa; in unele locuri, farmecele presupun spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flacari cu al carei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India), iar in Iran se folosesc semintele unei plante (Peganum harmala) care, aruncate pe carbuni aprinsi, pocnesc si se sparg, imprastiind un fum mirositor cu care sunt afumati cei deocheati. Se spune ca, uneori, ritualul se desfasoara, preventiv, si in restaurante, unde  cei prezenti sunt expusi privirii multor straini.
Aceste actiuni sunt insotite de descantece si/sau rugaciuni; dupa felul in care reactioneaza nu numai victima, ci si tamaduitorul, se poate spune daca a fost vorba intr-adevar de deochi. In Romania, la fel ca si in Grecia, faptul ca acela care descanta incepe sa caste e un semn sigur ca a fost vorba cu adevarat despre deochi. Ce o fi cu adevarat acest deochi, ce interactiuni tainice si neintelese, intre victima si nefericitul nascut cu darul deochiului presupune el, nu stim inca. Dincolo de superstitie, e posibil sa existe o realitate inca necunoscuta si nedovedita. Poate ca, la fel ca in cazul multor alte fenomene paranormale,  adevarul exista undeva, dincolo de noi – de intelegerea noastra din acest moment.